Vară fierbinte
Proza Scurta
Veronica Baciu
august 20, 2017
0

   Încercam să mă mențin trează în după-amiaza toridă care-mi topea  orice inițiativă. Sub arșița celor 37-38 de grade zilele deveneau o masă gelatinoasă în care se scurgeau toate reperele. Nu mai știam decând intrasem în vara asta fierbinte, zilele își pierduseră conturul. Fricile, framântările care apăreau încă de dimineață, nedezlipite de somn, ricoșau în obiectele cu care erau supraaglomerate camerele, în draperiile care camuflau lung ferestrele. Eram prinsă în plasa lipicioasă a zilelor și tot ceea ce realizam era doar așteptarea somnolentă.

   Îmi propusesem să mă trezesc devreme, dar nu mă puteam dezlipi de somn.Visele deveneau din ce în ce mai apropiate de realitatea prezentă, așa încât între orele 8 și 9 făceam un dute –vino între cele două lumi ce aveau granițe tot mai subțiri. Ceea ce rămânea din tot acest balans erau doar senzații, impresii ce se sustrăgeau subtil unei  buimăceli în care mă lăsam purtată toată ziua.

   Mă străduiam să-mi amintesc ce aveam de făcut, măcar pentru acea zi, după care începea rutina: să  aranjez paturile în dormitor, să aerisesc camerele, să mă adaptez nevoilor corpului  și, bineînțeles, să-mi iau medicamentele…Trecusem în câteva zile prin filtrul unor oftalmologi, care se corelau cu ce spuneau stomatologii și se intersectau cu ceva fizioterapeuți, de ieșea un talmeș-balmeș din care nu mai înțelegeam nimic despre ce se petrece la adăpostul corpului meu. Mă încurcasem în niște programări și drumuri reluate și meditații scurte și reci în fața cabinetelor încinse de oameni năuci, umiliți de propriul corp, uneori de vârstă, dar și de rutina care schilodea reacțiile unor medici. Pe una din asistente am umilit-o și eu, alta m-a luat pe nepregătite. Cel mai rău se poartă cei prost pregătiți- asta-i concluzia mea !

   De fapt, singura bucurie în decursul unei zile ajunsese ceașca de cafea, prima mai ales, pe care-mi propusesem s-o beau dimineața pe răcoare, în curte, printre flori, dar n-apucam. Se făcea târziu, soarele deja ardea, mânerele de metal și plastic ale scaunelor pliante, așezate în curte, deja frigeau și atunci îmi beam cafeaua în sufragerie, cufundată –ntr-un fotoliu. Evitam dormitorul și camera de zi.

   Sub presiunea telefonului sau, mai rar, a televizorului, uitam de ce-mi place să beau cafea și mă agățam de câte o știre, de câte o poză. Timpul trecea și cafeaua nu mai avea nimic special, nici în ceea ce  privește gustul și nici semnificația. Devenea o apă sălcie, cam tulbure, care-mi tivea într-un fel anume buzele și pe care o beam dintr-un automatism, fără să recunosc efectul de refresh pe care-l avusese altădată.

   Obsedată de pozele care-mi arătau propriul chip, făceam câteva selfie-uri de care eram invariabil nemulțumită, după care, le ștergeam. Era ca și când îmi căutam o expresie a propriului chip pe care n-o mai găseam, n-o mai puteam reconstitui din ceea ce trăiam. Unde eram ? Ce se schimbase ? Liniile feții îmi atârnau în jos, se adânceau două urme ce plecau din dreptul nărilor, se arcuiau în jurul gurii de o parte și de alta și se pierdeau spre bărbie . Ochii nu mai aveau nici o expresie:  nu se mirau, nu întrebau , ci se aflau și ei într-o așteptare incertă. Cea mai evidentă era

lipsa bucuriei. Acesta era unul din momentele în care reușisem să fiu atentă , să mă concentrez și rezultatul era constatarea: se terminase bucuria, dispăruse bucuria. Totul era un deșert pustiu în care mă zbăteam orbecăind, fără putința de-a înainta. Mă trezeam, după ce citeam 20-30 de pagini din vreo carte  și verificam la intervale din ce în ce mai scurte noutățile de pe facebook, că e trecut de ora prânzului. Deja toate se întâmplau cu o oarecare întârziere. După masa de prânz care se prelungea fără rost intram într-o somnolență grea care mă făcea inaptă pentru orice activitate. Epuizată, răpusă ca de o boală, mă întindeam pe cearșafurile împrospătate, trăgeam draperiile ca să mă rup de orice zgomote ale lumii și, asigurată într-un iluzoriu cocon de liniște, cădeam aproape instantaneu într-un somn greu. Era altfel de somn, ca o prăbușire în gol, față de somnul de noapte care era ușor, subțire, împânzit de vise.

   Deși îmi spuneam că stau în pat o oră- două, cât să alung moleșeala, reușeam să mă trezesc de fapt în jurul orei 18.00. Auzeam gomotele pe care le făceau mașinile ce intrau sau ieșeau de pe șosea, draperia se mișca aproape imperceptibil peste geamul lăsăt ușor deschis, pe vertical. Aerul era la fel de greu, fruntea mi-era scăldată de ape, gustul cleios și o durere rodea încet și difuz în stern de parcă somnul metabolizase mai mult decât trebuia și acum corpul meu avea nevoie de noi resurse. Dacă nu mă ridicam în momentul ăla, aveam impresia c-am să mă pierd definitiv într-o moarte a lentorii.

    Pentru mine era ca  o altă zi, o fracțiune salvată din ceea ce mai rămăsese dintr-o zi. Aerul devenea încet-încet respirabil. Puteam să ies în curte, să mă răcoresc udând florile. Cafeaua avea acum altfel de  gust, cuvintele roiau ca niște fluturi speriați și mintea începea să-și recapete vechile obsesii. Zilele se scurgeau din ce în ce mai lent, egale și indiferente, și în urma lor rămânea tristețea că lumea trăiește, nu-și pierde consistența, deși din ea dispar când o mamă, când un frate…pe rând te părăsesc și rămâi singur, pierdut într-o zare, ca o punte…

 

 

Editeaza textul
0 votes, average: 0,00 out of 1 (0 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+