Who’s afraid of Virginia Wolverine ( INTRO)
Proza Scurta
fillagaucho
martie 19, 2017
0

Who’s afraid of Virginia Wolverine ( INTRO)

Dacă Virginia Wolverine ar fi putut vorbi despre destinul ei, atunci cuvintele pe care le-ar fi folosit ar fi fost : „Counterburry Chow for the Drunk ” ” Wilhelm Shake-Speare the Dane” sau ” Bridget Jones does Hollywood by the number „.

Dar pentru că cineva a inventat-o, ea a vorbit mult mai simpu, în felul hotărât al nativilor amerindieni, chiar dacă nu s-a născut într-o rezervaţie şi a trăit cea mai mare parte a vieţii într-un oraş prăfuit de provincie, ca profesoară de engleză la un liceu necunoscut.

HOW, the injunmen said.

În felul ei naiv, a crezut că mediocritatea este cea mai bună armă împotriva plictiselii, că numai oamenii cu vederi înguste şi personalităţi superficiale pot supravieţui lungului drum al vieţii şi că este de datoria fiecărui om să închidă ochii la variaţiile istorice ale spiritului, acceptând ca tovarăşi de companie numai pe aceia care, validaţi de tradiţie, sunt în stare să suporte corvezile rutinei şi sunt speciali construiţi pentru a dăinui etern. Virginia Wolverine nu suporta bărbaţii teatrali şi nici pe cei obsceni, iar idealul ei în viaţă nu depăşea un manager la Wallmart sau un contabil federal. Ocheadele pe care neruşinaţii şi cei fără de slujbă şi domiciliu i le aruncau pe stradă, nu îi trezeau decât sentimente de jenă şi, câteodată, spiritul ei catolic răbufnea în scurte tirade, urmate repede de o retragere pripită în carapacea ei groasă de middleclass women.

Acest spoiler nu redă adevărată pronfunzime a personajului, pentru care mai trebuie să aşteptaţi câteva rânduri.

 

Virginia crescuse într-o familie de personaje credincioase, cu 7 fraţi, flămânzise cot la cot cu ei şi singura ei preocupare intelectuală fusese, până la o anumită vârstă, fabricarea de plăcinte şi tarte, iar odată cu dispariţia părinţilor într-un tragic accident, ajunsese în sistemul de stat, iar acolo învăţase să scrie şi să citească, şi, pas cu pas, urcase pe scara socială, ajungând la 30 de ani să fie profesoară cu drepturi depline la Liceul „Morgan High” dintr-un oraş din California. Febra puerperală o dăduse pe febra cititului şi a gânditului „liber” ( evident, liber însemând fără existenţialişti, fără Kerouac, fără Miller şi fără orice lectură convulsivă care i-ar fi putut stârni dezgustul), iar preţul pe care îl plătea pentru singurătatea sa, nu era decât faptul că nu primea credit de la magazinul Young&Pricelless, acolo unde numai femeile măritate erau acceptate. La cinema nu mergea prea des şi de-a dreptul se îmbolnăvea de nervi când vedea afişele scandaloase cu Marilyn Monroe sau altă divă îmbufnată. Dacă era frumoasă nu putem spune, dar putem încerca o descriere succintă : mică de statură, cu trăsături minuscule şi urechi roz satinate ca două scoici, îmbrăcată corect, în taioare şi pantofi cu toc mediu şi părul strâns într-un coc bogat.

 

În acel oraş, femeile, de obicei se căsătoreau cam la 16 ani, aproape lepădându-şi plozii pe scările primăriei, iar soţii primeau discount-uri grase de la magazinele locale pentru cumpărarea trusoului noului-născut şi uite aşa, oraşul îşi recircula banii, conturile se umflau şi locuitorii îşi petreceau cea mai mare parte a timpului la botezuri şi căsătorii, iar la înmormântări, datoriile strânse de defunct treceau în grija rudelor care, evident, primeau alte discount-uri şi înslesniri financiare şi n-ai fi putut vedea în nici o altă parte o mai dulce armonie. Virginia Wolverine era străină de acest circuit şi evident, privită cu suspiciune de mamele de băieţi, care o vorbeau pe la spate că ar corupe tineretul cu idei ciudate, cu aerele ei de filfizoană corect îmbrăcată, cu vorbele ei pe sponci şi privirea ei arogantă. Tinerii din clasă îşi dădeau coate în pauză, atunci când mergea pe coridor, apoi fluierături îi şuierau precum şrapnelul la urechi şi micile cuvinte obscene o loveau în stomac, dar trecea mai departe, aparent indiferentă, şi în cabinetul ei dădea drumul lacrimilor, citatele i se învălmăşeau în minte şi buzele i se mişcau haotic.

 

Lumea era aşa cum era, nici prea bună, nici prea rea, dar îndeajuns de pornită cât să o facă să simtă şi mai puternic ruptura dintre mentalităţi, adâncirea contradicţiei dintre natura umană şi morală şi altele cele. Pentru acei oameni, cel mai de preţ bun nu era onoarea sau dreapta judecată ci impunitatea animalului, dreptul la supravieţuire şi reproducere. Toată găluşca primitivă frumos ambalată şi vândută la orice colţ ca supremă salvare a naţiunii. Trecuse de mult războiul şi totuşi oamenii nu se gândeau decât să strângă rândurile şi să escaladeze Everestul tranziţiei prin mijloacele consacrate ale sexului, devenit partener legitim. Deşi şi ea provenise dintr-o familie cu mulţi copiii şi nu avea nimic împotriva familiilor patriarhale, observase că femeile existau numai prin căsătorie şi reproducere iar altfel, erau privite ca nişte paria, urmărite, condamnate şi exilate social, iar asta era opera matroanelor locale, femei furibunde şi iraţionale.

 

Pulsiunile sexuale socializau marea masă de tineri care, altfel, ar fi spart buboiul infectat şi ar fi evadat din aşteptările publice, dar tinerii nu păreau dornici să facă o „revoluţie sexuală”, să umanizeze măcar clandestinul trup al „păcatului”, erau ca nişte fanatici care au primit o singură jucărie la naştere şi asta era uterul unei femei. Aşa că Miss Wolverine începea să aibă „second thoughts”, să calce mai rar pe la biserică şi, ca orice floare ţinută sub un clopot de sticlă pentru prea mult timp, să înceapă să respire aerul pur şi să emane un miros sănătos, de plantă sălbatică. Evident că noile ei opţiuni au călcat pe bătături pe mulţi, dar pentru că provenise din sistemul de stat, a continuat să îşi menţină poziţia, iar devenirea ei personală a început să o preocupe mai mult, ca şi când descoperise dintr-o dată o chemare irezistibilă pentru frumosul din om, pentru tărâmul unde zeii se pogoară să se întâlnească cu sufletele suferinde şi să le dea alinare. Eliberarea de sub tutela ecleziastică s-a produs treptat, cu fiecare nouă zi, o floare îi îmbobocea în inimă, iar lumea părea că se dă la o parte din calea ei, ca şi când ar fi avut o amuletă magică în stare să spargă ‘horcrux”-ul, temniţa colectivă, şi să producă acea desublimare perfectă, în care fiecare om este un prieten de nădejde şi fiecare clipă te aduce mai aproape de fericire…

 

Zdrahoanele bărbătoase cu coroane de spini alergau degeaba în jurul ei, când îşi mânca sandwich-ul de sâmbătă la prânz, în localul Alienei, singura femeie din oraş care vorbea pe faţă cu cuvinte urâte precum „cunt„şi „whore„, iar voluptatea degustărilor frugale se transforma într-o adevărată încăierare mută, în care privirile se încrucişau şi mâinile frământau şorţurile murdare de sânge de la organele date prin maşina de tocat. Lătrăturile scurte şi pufnitul pe nas, trupurile cu aspect de jeleu şi feţele ciupite de vărsat în care Armstrong s-ar fi înşelat să înfigă steagul, papucii de casă jerpeliţi şi armele albe din dotare, bătătoare de şniţele, de covoare sau făcăleţuri de întins aluatul, coafurile sinistre cu bucliţe ovine şi gurile cu aspect de accent circumflex, totul părea destul de înfricoşător, că orice altă persoană şi-ar fi schimbat pe loc dispoziţia şi ar fi părăsit câmpul de bătălie. Până acum Virginia nu făcuse nimic nasol, doar că, precum Sharon Stone în Basic Instinct, îşi arătase în public restrâns, intimitatea, dar asta, să o zicem pe şleau, nu era nimic nou pentru acel oraş, mai ales că felul unei absolvente de literatură de a face acest gest, atunci când nimic nu te obligă la adevăr, se aseamănă cu sexul cu octogenare, sau cu ‘lătratul în scorbură’, cum ziceau localnicii. Shake that beaver, darlin’ !, o alinta Aliena, iar patrula mutantă schimba feţe-feţe, apoi se închideau într-o muţenie de sfinx, părăsind stabilimentul, îndreptându-se în grup compact spre magazinul universal.

 

Eleganţa clădirilor vechi, colonialiste, cu capiteluri şi torsade musculoase, totul era pus în penumbră de aspect veşnic jerpelit al locuitorilor, de minţile jilave tărâte la firul ierbii ca nişte baloane dezumflate, de adolescentele palide cu burţile rotunjite de parcă ar fi înghiţit un ou de struţ. Eşafodajul publicitar al magazinelor ticsite cu produse, era singură pată de culoare din tot oraşul, altfel cufundat într-o atmosfera sumbră, de ev mediu. Cum i s-a dus buhu că nu ar fi chiar atât de cinstită pe cât o arăta, au apărut şi peţitoarele, femeile de frunte ale cartelului, cu hainele bune pe ele şi plăcinte gonflate pe tipsii de argint, aducând în urmă, ca pe un miel la tăiere, tineri imberbi cu mutre spăşite, golani dubioşi sau aparţinând clanurilor Soprano&Mendoza, ţinând în braţe buchete imense de flori şi cutii de ciocolată belgiană. Evident că Virginia nu era în poziţia să refuze întrevederile, dar întotdeauna tăia nodul gordian cu o precizie chirurgicală şi cuplul părăsea veranda, ea, cotcodăcind mânios, el – cu privirea pierdută, semi-inteligentă, suflându-şi mucii în batista bunicii cu monogramă.

 

Procesiunea de „partide” a durat cam jumătate de an, din mai până la Crăciun, după care o pace ostilă s-a aşternut peste întregul oraş, un război rece în care calomnia şi denunţul au prevalat, astfel că, de Anul Nou, în locul colindătorilor prietenoşi, s-au arătat la faţa locului cei mai turbulenţi cetăţeni, beţi turtă, care au devastat peluza şi au distrus lampioanele instalate, după care au smuls cutia poştală şi s-au jucat „măgăruşul”, îmbrăcând recipientul metalic ca pe un coif medieval.

E de prisos de spus că poliţiştii au tratat această problemă cu o indiferenţă senină şi cu o graţie absolută şi apoi, invitându-se la cafele, din înaltul poziţiei lor de devoţi ai dinastiilor locale, au sugerat o conciliere oficială, un fel de „pax magna”, pe care ei să o intermedieze într-un mod binevoitor, aducând astfel împreună oraşul şi victima. ” Doamnă, nu trebuie să va supăraţi pe tineret, aşa e el, entuziast.” Cu siguranţă că puseul febril de antipatie generală trebuia să fie stins într-un fel şi intenţiile rău-voitoare deturnate înspre adevăraţii inamici : sărăcia, şomajul, starea de alertă „roşie” pe care până şi Hollywood-ul o afişa la butonieră ca pe o cocardă revoluţionară.

 

Totul a fost bine pus la punct şi reglementat, aşa încât, la mijlocul lunii martie, o mulţime pestriţă şi gălăgioasă, opintindu-se pe scările primăriei ca o reptilă ostenită, s-a vărsat în coridoarele mute şi, precum lava, a luat cu asalt labirintul de camere, oficii şi birouri, sfârşind în amfiteatrul pus la bătaie pentru „reconcilierea colectivă”. Virginia Wolverine şi-a petrecut toată dimineaţa în faţa oglinzii, încercând diferite costume şi recompunând în minte speech-uri savante, apoi încropind minciuni potrivite al căror tonus şi carnaţie se potrivea cu anacronismul vederilor înguste ale publicului, dar în subsolul conştiinţei un licăr pervers, lipsit de ruşine şi aproape rupând bariera superficială dintre realitate şi imaginaţie, se transforma într-o vâlvătaie rebelă cu iz de revoltă şi ţipătul înnăbuşit în pripă al tuturor anonimilor sacrificaţi de istorie se contura în căuşul strâmt al diafragmei, dar încă nu era vremea lui, aşa cum nu era încă vremea magnoliilor. ” The big harvest is yet to come„.

 

Poliţiştii, Jim şi Dean, au condus-o la maşină, şi urmată de o lungă trenă imperială de sirene ascuţite, a parcurs drumul de jumătate de milă, până a debarcat în faţă HallTown-ului, în lumina crepusculară de început de martie – şi-a aranjat ţinuta, şi-a tras ciorapii cu port-jartier într-un fel aproape viclean şi şi-a acoperit faţă cu voaleta diafană, apoi a escaladat lungul şir de trepte şi a intrat ca un gladiator în Collosseum, ghidându-se după mirosul de animale aţâţate, s-a aşezat pe o banchetă şi a aşteptat să fie chemată înăuntru, acolo unde mărturiile incomode cădeau pe solul infertil şi erau ciugulite de păsările cerului, acolo unde dominaţia prostimii, balansându-se în hula clevetirilor şi a demagogiei, conducea din umbră, acolo unde răpănoşii făceau legea şi judecăţile sumare, urmate de execuţiile publice, erau la ordinea zilei. Virginia Wolverine se năştea a două oară, de data asta cu tot trupul plăpând în braţele vitrege ale prigoanei, dar cel mai important nu era să reuşească, cât să lupte şi prin asta să rupă peceţile tuturor sacramentelor sociale, şi să desfacă lanţurile robiei impuse, dar pentru asta era nevoie de răbdare şi chibzuinţă, de prudenţă şi o oarecare milă, o simpatie plată aşa cum un reporter o are pentru vlăstarele nefolositoare ale civilizaţiei care totuşi îţi pun poveşti în peniţă şi mâncare în burtă.

 

De partea cealaltă a holului, un indian Comanche cu faţa de culoarea „brown yolk” şi răspândind un miros ciudat, de cherestea ieftină uitată în ploaie, îşi mototolea pălăria de cowboy, privind în pământ, iar lângă el, un negru gigantic, îmbrăcat într-o salopetă albastră, mânuia cu dexteritate de spadasin o scobitoare, scuipând în silă, la intervale regulate, pe mozaicul sofisticat de pe jos, iar chipul lui de abanos, cu textură de catifea luxoasă, se cuta în mii de dâmburi şi vâlcele; mai încolo, o femeie între două vârste, regulamentar îmbrăcată, citea dintr-o Biblie ponosită, privind , din când în când, pe dedesubtul ochelarilor, cu ochii rotitori, de pasăre de pradă. Jim şi Dean, cocoţaţi pe cizmele lăcuite cu carâmbi, îşi curăţau pistoalele şi ciuleau urechile la huiduielile din sală, care ajungeau în mod deformat în holul gigantic, un sunet voluminos şi presant, spărgându-se în mii de unde de pereţii interminabili.

 

Virginia Wolverine ştia că negrul, indianul şi femeia, erau nişte tovarăşi de drum întâmplători, dar ce putea fi întâmplător în acest oraş, numai Dumnezeu putea ştii şi nici măcar el nu putea depune mărturie că hazardatele căi ale oamenilor erau născute în propria retortă dumnezeiască , sau, precum nişte buruieni rezistente, năpădind un câmp uitat în paragină, ucigaşi consecvenţi lăsaţi să îşi facă de cap până la judecată finală. La prislopul cernit al credinţei, acolo unde toţi licantropii, ascunzându-şi blana sub hainele de duminică, se duceau să ia mirul precum orice pomadă farmaceutică, acolo unde tainele săvârşite se destrămau în constelaţii arhaice de instincte rebele, acolo unde Iisus sângera şi pentru nevoiaşi, republicani sau ucigaşi în serie, se năştea triumfală, injustiţia, nu pentru că Dumnezeu aşa orânduise ci pentru că oamenii, neputincioşi în faţa misterului, deveneau retrograzi şi preferau să cumpere iluzia dulceagă a mânturii aşa cum făceau şi cu alte lucruri, la reducere, pe credit sau eventual o găinărie măruntă, un furt, o cacealma la un joc de poker măsluit, iar ca arbitrii şi-i luau pe cei asemnea cărora le vindeau, la rândul lor, locul în faţă, un Dumnezeu ratatabil ca o reclamă de stradă, pe care îl pui şi îl scoţi, cum îţi convine.

 

Editeaza textul
0 votes, average: 0,00 out of 1 (0 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+