Zece bani – Concurs 1
Poveste
Irene Postolache
martie 6, 2017
0

                                                                                                                                    

 

       A fost odată ca niciodată un om sărman care avea șapte copii. Omul era harnic, de muncit… muncea, dar cu atâtea guri de hrănit, nimic nu se vedea… Iar nevasta lui făcea ce făcea și mai turna câte un copil, din doi în doi ani câte unul. Omul săracul, nici nu și-o mai aducea aminte altfel decât cu câte un copil atârnat de țâță…

-Vai de mine, măi bărbate, m-au căpiat copiii ăștia, toată ziua le este foame!

-De, nevastă, iaca sunt mici și ei, altceva ce să știe, joacă și mâncare!

-Fă bine și nu le mai lua partea, că au scos și firimiturile de pâine din fundul coșului! Zilele trecute au luat ultima bucată de slănină din pod și au mâncat-o goală, au mușcat din ea precum lupii…

-De, nevastă, fii înțelegătoare, trebuie să crească mari și ei… Dacă au terminat slănina, acum vor mânca fasolea goală…

     Tocmai bine se nimerise a fi ora mesei. Nevasta a răsturnat în mijlocul mesei o mămăligă mare, aurie și a adus cratița cu mâncare de fasole. Lua cu polonicul și punea la fiecare în farfurie, șapte copii, șapte linguri, șapte farfurii. Iar pentru ei încă două, iaca se făcuseră nouă farfurii în total.

    La ușa casei bătu o bătrână, ostenită și plină de praf. Se vedea că vine de departe.

-Faceți-vă pomană și dați-mi și mie un blid de mâncare, că tare-s flămândă, a zis femeia.

-Hai, intră! Așază-te la masă și te ospătează, a chemat-o blând omul.

-Parcă mai contează o gură în plus… a zis și femeia lui.

Apoi a strigat copiii să vină la masă, în timp ce punea în fiecare farfurie câte un polonic de fasole. Acum se făcuseră zece farfurii în total.

-Vrem pâine, măicuță! strigau copiii, cotrobăind într-un coș gol, unde ar fi trebuit să se afle pâinea.

-Dar potoliți-vă odată! Nu avem pâine, s-a terminat făina, nu am avut din ce face.

Mâncați mămăligă!

   Bătrâna ședea și mânca, uitându-se la ei, iar după ce a terminat, a mulțumit.

-Dumneata, bătrânico, de ce te ostenești pe drumuri? De unde vii și unde te duci? a întrebat femeia.

-Iaca mă duc la sora mea, care stă cale de două sate de aici. Sărăcuța de ea, mare necaz a avut, i-a ars casa. Acum stă, cu ce a mai putut  salva din lucruri, afară în curte, în frig și ploaie. Eu am strâns ceva bani, să-i dau să-și ridice un adăpost, o altă căsuță, dar îmi mai trebuie taman zece bănuți. Voi mă puteți ajuta?

-Zece bănuți? De unde să scoatem noi așa avere, că suntem oameni săraci, a spus femeia, supărată de întrebare.

-Rămâi și te odihnește, bătrîno, a zis omul, privind-o cu bunătate. Mâine dimineață, vom mai vedea noi…

-Să mai vedem? Ce să mai vedem, bărbate? De ce-i dai speranțe bătrânei? De unde să-i dăm noi, oameni săraci, cu o casă de copii, zece bani? Abia avem din ce trăi. Nu-i ajunge că a căpătat de mâncare? Acum vrea și bani de cheltuială?

   Bătrâna a început să plângă cu lacrimi mari.

-Hai, nu te mai supăra și mata, că n-am vrut să te reped așa… a zis femeia, că… răi la suflet nu suntem… doar că suntem tare săraci… Iaca, zece bani nu avem, dar poate că vreo cinci, tot o să găsim pe fundul pungii… Uite, am găsit trei bani, te mulțumești cu aceștia?

-Dumnezeu să vă binecuvânteze, a zis bătrâna. Trei ați dat, trei să primiți!

Așa a rostit, apoi a ieșit din casă și s-a dus în drumul ei.

-Oare ce a vrut să spună, măi nevastă? s-a mirat omul, după ce au condus bătrâna la drum. Ei, dar gata cu statul, eu plec la pădure cu feciorul cel mare, să aduc o spinare de lemne, iar tu, pune de fă încă o cratiță cu fasole, ca să avem de mâncare pe seară.

-Iaca, acuma, măi bărbate. Fecioraș, a strigat mama pe feciorul cel mare, adu cratița afară, ca   s-o spăl la fântână și să fac de mâncare.

   Feciorul a fugit în casă, după cratiță. Dar s-a întors cu mâinile goale.

-Măicuță, cratița-i plină! Îi plină cu mâncare bună, care miroase  frumos!

-Ce-ai măi băiete, ești bolnav? Cum să fie plină? Măi nevastă, ce spune copilul?

Cheamă și pe al doilea copil, să aducă el cratița afară.

-Fecioraș al doilea, adu tu cratița la fântână, ca s-o spălăm!

-Nu pot, măicuță! nu pot s-o aduc. Că-i plină cu mâncare fierbinte!

-Iaca, încă unul care nu vede bine, măi bărbate. Eu îl chem pe al treilea copil, poate el s-o aducă. Fecioraș al treilea, adu cratița la fântână, ca s-o spălăm!

-Măicuță, nu pot s-o aduc, că o vărs, cratița-i plină ochi! Hai să vedeți și voi!

   S-au bulucit cu toții în casă, omul, nevasta și cei șapte copii. Mirare mare, cratița chiar era plină cu mâncare… îmmmmmm…. dar ce mâncare… pui fragezi așezați unul lângă celălalt, plutind în sos…

-Aleleiii, măicuță, iaca mâncare din care mănâncă domnii… a zis cu mirare băiatul cel mare. Acum mă crezi? Știu că abia ce-am terminat de mâncat, dar vreau să rup o bucățică din puiul ăsta rumenit, să văd, cum e la gust?

-Hiii! Să nu cumva să te atingi de cratiță, băiete, s-a speriat omul. Asta-i vrăjitorie, nu mânca! Dacă-i otrăvită mâncarea?

-Ba eu am să mănânc, bărbate, că așa mâncare aleasă de mult n-au văzut ochii mei. Îmi pocnește rânza de poftă!

Femeia a luat o bucățică direct din cratiță. Copiii au rupt și ei câte o bucată, iar bărbatul, după ce s-a uita o vreme la ei, a prins a înfuleca cot la cot cu dânșii. Mestecau, de se băteau lupii la gura lor. Aduseseră mămăliga și întingeau cu poftă în sosul gustos. Când s-a terminat mămăliga, băiatul al doilea a adus coșul plin cu pâine.

-Ah! Aoleuuuu, aoleuuu, m-am înecat! s-a văitat femeia. Bărbate, ai avut dreptate, aici nu-i lucru curat… De unde a apărut pâinea în coș, când eu nu am avut din ce să vă fac pâine?  Făina s-a terminat de două zile!

-Vai de noi și de casa noastră! a început omul să se vaite. Ce necaz a dat peste noi!

-Dar ăsta nu-i necaz tătucă, striga băiatul cel mare cu gura plină de pâine caldă. Eu nu mai pot de bucurie!

   Până să-și revină părinții din uimire, cei șapte copii au mâncat toate pâinile, afară de una, pe care le-au dat-o lor. Și atunci, să vedeți altă minune, coșul s-a umplut la loc cu pâine caldă, abia scoasă din cuptor. Copiii au bătut din palme de fericire și s-au repezit iar să rupă bucăți de pâine. Se cam săturaseră… dar tot mai mestecau, încet-încet, câte o îmbucătură.

   Au făcut niște burți… mari, abia respirau de sătui ce erau. Dar nu le trecea mirarea… Mai târziu, când să spele cratița golită de puii cei gustoși, nevasta a sărit în sus de spaimă:

-Aaaaaa, prinde-mă că leșin! Cratița! Cratița iar e plină, bărbate… e plină cu pești gata prăjiți, mari și frumoși, aliniați unul lângă altul!

-Gata, mi-ajunge, până aici a fost! Eu nu mai stau nicio clipă în casă, aici nu e lucru curat, a zis omul, cu frică. Adunați câteva haine și să plecăm în lumea cea largă!

        Nici nu au ieșit bine din casă, ce să vezi… în fața ușii aștepta bătrâna.

-Babo, babo, ce-ai făcut? a strigat omul. Până n-ai venit tu în casă nu înebuniseră lucrurile. Cratița nu făcea mâncare singură și nici coșul nu cocea pâine după pâine… Sigur ai făcut ceva vrăjitorii!

-Dar potolește-te, că te văd om în toată firea… a răspuns bătrâna, zâmbind.

Stai să-ți spun… Aici ai puțină dreptate, eu sunt vrăjitoare. Doar că la viața mea am făcut și fapte rele și bune. Treceam pe la ușa voastră și nu mai puteam de foame și de oboseală… Am îmbătrânit și eu, de… Când am cerut de mâncare, voi m-ați primit și m-ați ospătat din amărâta voastră de fasole. Dacă am văzut așa,   m-am gândit să vă pun bunătatea la încercare, să văd, îmi dați și ceva bani? Trei bani  mi-ați dat… trei dorințe v-am îndeplinit!

-Dar eu nu mi-am dorit nimic, babo! a zis omul. Poate tu, nevastă să-ți fi dorit ceva.

-Nici eu, omule, nici eu nu mi-am dorit nimic.

-Eu am fost, măicuță, a rostit băiatul cel mare. Mă gândeam, cum ar fi… ca în cratița noastră să fie tot timpul mâncare, cum se termină un fel, să găsim altul. Să nu fie niciodată cratița goală. Și uite… mi s-a îndeplinit dorința.

-Iar eu, a spus al doilea băiat, mi-am dorit să avem pâine în coș tot timpul, când   s-o termina, să crească alta la loc! Și mie mi s-a îndeplinit dorința!

-Așa a fost, a spus bătrâna. Copiii au dreptate.

-Bine, bine, dar dorința a treia?

-Știu eu, măicuță! a strigat cu glas subțirel, al treilea băiețel. La mine în farfurie ai pus mai puțină fasole, când mi-a venit rândul la masă. Eu mi-am dorit ca polonicul cu care pui mâncarea să fie mereu plin.

-Vai de mine, hai repede să vedem! a spus femeia. Au fugit cu toții în casă. Ce să vezi, polonicul era plin ochi cu supă caldă, numai bună de mâncat.

-Asta da minune, a zis omul, scărpinându-se în cap. Tot nu-mi vine a crede…

-De acum, foamea nu va mai locui în casa asta. Nu-i nici o minune, s-au împlinit  dorințele voastre. Rămâneți cu bine! a rostit bătrâna, făcându-se nevăzută.

    Încet-încet, s-au învățat omul, femeia lui și cei șapte, ba nu… cei opt copii, căci femeia a mai născut unul… s-au învățat cu traiul îndestulat. Toți zece au trăit fericiți în căsuța lor. Doar femeia, câteodată, noaptea, nu putea dormi. Ședea în pat și se gândea până dimineață… Ofta, apoi iar se gândea… iar ofta…

-Eheeeei, oare cum ar fi fost dacă aveam să-i dăm vrăjitoarei toți cei zece bănuți?

 

 

Editeaza textul
1 vote, average: 1,00 out of 1 (1 voturi)
Trebuie sa fiti logati ca sa puteti vota.
Loading...

Scrie un comentariu

You must be logged in to post a comment.

ChatApasa aici pentru chat !+